De când lucrez la actualul loc de muncă mi-am format o rutină matinală, respectată pe cât posibil cu stricteţe şi rigurozitate. Cel puţin d.p.d.v. al transportului, timpul nu-mi permite devieri mari de la program, aşa că mi-am creat automatisme, drumul spre job fiind, mai mult sau mai puţin la fel în fiecare zi. Eh, la fel şi alţi oameni în drum spre treaba lor, ceea ce face ca zilnic să ne intersectăm, astfel că întâlnesc în fiecare dimineaţă feţe familiare, mereu aceleasi. Si cum se ştie că blondele au imaginaţie bogată dimineaţa (eh.bulşit) imi place sa-mi imaginez unde lucreaza fiecare, pe ce post , si cam ce viata duce.
Asa l-am "cunoscut" pe "prietenul" meu -Recuperatorul...nu, nu de credite, din ala care sta la birou si te mai suna din cand in cand sa te mai intrebe de sanatate si de banii clientului, mai degraba genul de om care te usureaza de cate un deget, ca penalizare pentru zilele restante. Mda...genul masiv, ceafa lata, usor tiganos, dubios, cu geaca de piele.Tipul de barbat cu care daca ar veni fiica-ta acasa, i-ai face bagajul si-ai trimite-o la scoala de maici. Pentru totdeauna. Recuperatorul pare suparat ca trebuie sa mearga cu mijloacele de transport in comun, motiv pentru care afiseaza o mina care l-ar face si pe Chuck Norris sa se gandeasca de 2 ori inainte sa i se adreseze. Oricum, nu cred ca Recuperatorul e ceea ce pare, din moment ce coboara mereu la statia de la reprezentanta Iveco...o fi camionagiu??? :-??
De ceva timp insa, nu l-am mai vazut. A aparut insa, un alt personaj interesant. Nikifor. Cel putin asa imi imaginez ca-l cheama. E slabut, cu nas corioiat, par negru dat usor pe spate, si in fiecare dimineata are o cafea in mana, in pahar de unica folosinta, fara capac pe care se chinuie s-o protejeze de pericolele la care se supune un pahar cu cafea, fara capac intr-un troleibuz plin de liceeni hormonosi si agitati. Privire dubioasa - check. Geaca de piele - check. Figura de interlop est european - check. Si faza tare, coboara la aceeasi statie la care obisnuia Recuperatorul sa coboare. Hmmmm...cam ciudat ca de cum a disparut Recuperatorul, a aparut Nikifor. Sa il fi inlocuit oare? Si daca da, pe ce post au nevoie ăştia de la Iveco de asemenea oameni?
joi, 25 martie 2010
vineri, 12 martie 2010
Viaţa-i grea, dar las' că trece...
"If you want to be happy, be!" Lev Tolstoi
E la modă să fii emo. Dar nici emo-lăii nu mai sunt ce-au fost. S-au dus vremurile depresive, în care copiii îşi "îndulceau" Nesquickul cu un pumn de Extraverale, se ascundeau în baile de la şcoală să-şi mai cresteze o venă sau purtau ştreangurile ca pe aceesoriile cele mai la modă. Acum totul a ajuns să fie o chestiune de superficialitate, să fii emo înseamnă să promovezi imaginea adolescentului cu părul ţepos, întins cu placa şi care, musai,trebui să-ţi obtureze vederea. Ochii bulbucaţi, direcţia spre cer, poze editate cu steluţe si floricele numa' bune de hi5.
Mai în glumă, mai pe lângă, am fost curioasă dacă optimismul şi pesimismul sunt sau nu determinate genetic. Din cercetările, sumare într-adevăr, pe care le-a întreprins am aflat că perspectiva asupra paharului are şi o componentă biologică, ce nu ţine de noi, adicătelea într-o oarecare măsură ADN-ul dictează rezistenţa la evenimentele nefericite ce ni se întâmplă. Asta nu înseamnă că nu poate fi combătută această predispoziţie spre pesimism, şi că once you go pessimistic you can never go back.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie nu-mi place să fiu tristă, supărată, năcăjită etc. Cunosc, însă, persoane care sunt dependente de nefericire, care simt nevoia să se victimizeze (nu o spun într-un sens negativ, fac o constatare). Dacă mă întrebi pe mine (deşi nu ştiu de ce ai face-o), starea asta e generată de nevoia de atenţie, de a-i face cumva pe ceilalţi să-şi aplece urechea la nevoile şi dorinţele lor. Deoarece, dacă cel în cauză ar fi cu adevărat atât de supărat şi ar avea atât de mare nevoie de singurătate pentru a-şi consuma drama înlăuntrul său s-ar izola întru deplângerea ingratei sorţi, sau ar afişa o aparentă stare de bine pentru a evita darea de seamă.
Din punctul meu de vedere, toată treaba asta cu pozitivism vs negativism e o chestiune de opţiune. Excluzând evenimentele tragice, care îşi rezervă dreptul de a ne zgudui puţin moralul, pe al unora reuşind chiar sa-l trântească sănătos la pământ, e alegerea fiecăruia cum decide să se raporteze la cele ce i se întâmplă. Eu aşa văd:
- se întâmplă nenorocirea, da? (grosolană sau mai light după buget, coane Fănică ). Îţi revii din şocul iniţial, evaluezi pagubele. Îţi dai seama că-i urâtă treaba şi începi să cauţi soluţii. În această etapă eşti prea ocupat să gaseşti o rezolvare pentru a fi supărat. După sforţări nereuşite, admiţi că nu există nimic ce ai putea face pentru a o drege. Îţi asumi perioada de lingere a rănilor, după care urmează momentul decisiv: te străduieşti să accepţi toată tărăşenia (pe sistemul de câte ori poţi fi supărat pentru aceeaşi chestie?) şi să treci mai departe, sau continui să-ţi plângi de milă over and over again?
Nu zic că trebuie să ai permanent un rictus imprimat pe figură ori să ajungi să nu-ţi mai trăieşti viaţa căci ajungi să fii prea ocupat cu încercarea de a fi fericit, ba din contră, take your time să jeleşti ce-i de jelit, dar nu lăsa lacrimile să iţi înceţoşeze orizonturile.
Căci, once again, e vorba de echilibru...
P.S. oh, rahat, am divulgat formula fericirii, şi-am facut-o gratuit :))
E la modă să fii emo. Dar nici emo-lăii nu mai sunt ce-au fost. S-au dus vremurile depresive, în care copiii îşi "îndulceau" Nesquickul cu un pumn de Extraverale, se ascundeau în baile de la şcoală să-şi mai cresteze o venă sau purtau ştreangurile ca pe aceesoriile cele mai la modă. Acum totul a ajuns să fie o chestiune de superficialitate, să fii emo înseamnă să promovezi imaginea adolescentului cu părul ţepos, întins cu placa şi care, musai,trebui să-ţi obtureze vederea. Ochii bulbucaţi, direcţia spre cer, poze editate cu steluţe si floricele numa' bune de hi5.
Mai în glumă, mai pe lângă, am fost curioasă dacă optimismul şi pesimismul sunt sau nu determinate genetic. Din cercetările, sumare într-adevăr, pe care le-a întreprins am aflat că perspectiva asupra paharului are şi o componentă biologică, ce nu ţine de noi, adicătelea într-o oarecare măsură ADN-ul dictează rezistenţa la evenimentele nefericite ce ni se întâmplă. Asta nu înseamnă că nu poate fi combătută această predispoziţie spre pesimism, şi că once you go pessimistic you can never go back.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie nu-mi place să fiu tristă, supărată, năcăjită etc. Cunosc, însă, persoane care sunt dependente de nefericire, care simt nevoia să se victimizeze (nu o spun într-un sens negativ, fac o constatare). Dacă mă întrebi pe mine (deşi nu ştiu de ce ai face-o), starea asta e generată de nevoia de atenţie, de a-i face cumva pe ceilalţi să-şi aplece urechea la nevoile şi dorinţele lor. Deoarece, dacă cel în cauză ar fi cu adevărat atât de supărat şi ar avea atât de mare nevoie de singurătate pentru a-şi consuma drama înlăuntrul său s-ar izola întru deplângerea ingratei sorţi, sau ar afişa o aparentă stare de bine pentru a evita darea de seamă.
Din punctul meu de vedere, toată treaba asta cu pozitivism vs negativism e o chestiune de opţiune. Excluzând evenimentele tragice, care îşi rezervă dreptul de a ne zgudui puţin moralul, pe al unora reuşind chiar sa-l trântească sănătos la pământ, e alegerea fiecăruia cum decide să se raporteze la cele ce i se întâmplă. Eu aşa văd:
- se întâmplă nenorocirea, da? (grosolană sau mai light după buget, coane Fănică ). Îţi revii din şocul iniţial, evaluezi pagubele. Îţi dai seama că-i urâtă treaba şi începi să cauţi soluţii. În această etapă eşti prea ocupat să gaseşti o rezolvare pentru a fi supărat. După sforţări nereuşite, admiţi că nu există nimic ce ai putea face pentru a o drege. Îţi asumi perioada de lingere a rănilor, după care urmează momentul decisiv: te străduieşti să accepţi toată tărăşenia (pe sistemul de câte ori poţi fi supărat pentru aceeaşi chestie?) şi să treci mai departe, sau continui să-ţi plângi de milă over and over again?
Nu zic că trebuie să ai permanent un rictus imprimat pe figură ori să ajungi să nu-ţi mai trăieşti viaţa căci ajungi să fii prea ocupat cu încercarea de a fi fericit, ba din contră, take your time să jeleşti ce-i de jelit, dar nu lăsa lacrimile să iţi înceţoşeze orizonturile.
Căci, once again, e vorba de echilibru...
P.S. oh, rahat, am divulgat formula fericirii, şi-am facut-o gratuit :))
miercuri, 10 martie 2010
Teorii conspirationale...Universul e de vină
Se ia o zi proastă..şi când zic proastă I mean it...genul de zi care l-ar face pe Isus să creadă că răstingnirea e, de fapt, o activitate chiar plăcută, de vineri seara. Oricum, se ştie că atunci când ai o zi proastă nicovala din desenele animate te pândeşte din văzduh aşteptând sa-ţi zguduie mătreaţa, (apud. Tom & Jerry), iar dacă nici asta nu te face să reciţi sfinţii din calendarul creştin ortodox împreună cu mamele acestora şi răposaţii lor, poţi spera întotdeauna că urmează pianul. (consumatorii de CN trebuie sa stie despre ce vorbesc, don't let me down).
Ce mă intrigă pe mine, insă, e de ce tocmai atunci când simţi că providenţa te vrea sfâşiat şi deposedat de fericire cu orice preţ, oglinda pare să nu mai coopereze cu tine şi să te înfăţişeze aşa cum arăţi în realitate? (deoarece eu sunt convinsă că în zilele mele proaste oglinda e, de fapt, defectă şi eu minunată ca muşcata-n glastră.):)
Bun, stabilit contextul, da?...Zi proastă, eşti concediat, evacuat, părăsit, tocmai ai servit micul dejun la containerul din spatele fostului tău bloc de locuinţe, ajungi cumva la muncă, cu întârziere deoarece a trebuit sa treci şi pe la Urgenţe, să bagi un antirabic şi un antitetanos căci se ştie că maidanezii au ciudă pe oamenii cu zile proaste, şi de cum intri pe uşă vezi privirile compătimătoare ale colegilor îndreptate spre tine. Ceea ce este perfect normal având în vedere halul în care arăţi.
Nu înţeleg care este raţionamentul cauzal al lookului tău de băiat urât cu freză optzecistă (asta bineînţeles, dacă eşti fată, căci dacă eşti în echipa lui Adam vei arăta ca o hipioată hâdă), sau al aspectului tău demn de DONT'S in a beauty magazine.
...De ce nu este suficient să-ţi fie ruinate visele şi speranţele de-o viaţă într-o singură zi, DE CE trebuie să mai şi arăţi ca naiba? Eu mizez pe două ipoteze:
1. Universul asta e un tip perfecţionist el aşa, care un fix, să-şi ducă treaba la capăt. Şi, cum ar putea apărea în faţa şefului său, cu jumătăţi de măsură? Imaginează-ţi:
- (Şeful Universului) - Mno, mah...ce-ai făcut az'? I-ai nenorocit zen-ul lui Gicu?
- (Universul) - Da, şefu'...Am rezolvat..i-or ridicat baietii masina, i-o crescut dobânda la credit, nevasta-sa s-o dus la mă-sa...i-am facut-o
- Ş.U. - Bun aşa...Da' auzi mah...de ce arata totusi inca uman? UNDE SUNT COŞURILE, CEARCĂNELE,BUZELE CRĂPATE ŞI PĂRUL VÂLVOI???
2. Universul este pur şi simplu un frustrat rău intenţionat.
Acuma, eu nuş...unii zic ca de aia ai arăta ca foamea când ai o zi rea că cică nu ai chef să te aranjezi ca-n restul zilelor, şi pentru că ai expresia aia de kill me now...Dar, eu zic că tot trebuie găsită o modalitate de a-l pune pe Universul ăsta la locul lui.
Ce mă intrigă pe mine, insă, e de ce tocmai atunci când simţi că providenţa te vrea sfâşiat şi deposedat de fericire cu orice preţ, oglinda pare să nu mai coopereze cu tine şi să te înfăţişeze aşa cum arăţi în realitate? (deoarece eu sunt convinsă că în zilele mele proaste oglinda e, de fapt, defectă şi eu minunată ca muşcata-n glastră.):)
Bun, stabilit contextul, da?...Zi proastă, eşti concediat, evacuat, părăsit, tocmai ai servit micul dejun la containerul din spatele fostului tău bloc de locuinţe, ajungi cumva la muncă, cu întârziere deoarece a trebuit sa treci şi pe la Urgenţe, să bagi un antirabic şi un antitetanos căci se ştie că maidanezii au ciudă pe oamenii cu zile proaste, şi de cum intri pe uşă vezi privirile compătimătoare ale colegilor îndreptate spre tine. Ceea ce este perfect normal având în vedere halul în care arăţi.
Nu înţeleg care este raţionamentul cauzal al lookului tău de băiat urât cu freză optzecistă (asta bineînţeles, dacă eşti fată, căci dacă eşti în echipa lui Adam vei arăta ca o hipioată hâdă), sau al aspectului tău demn de DONT'S in a beauty magazine.
...De ce nu este suficient să-ţi fie ruinate visele şi speranţele de-o viaţă într-o singură zi, DE CE trebuie să mai şi arăţi ca naiba? Eu mizez pe două ipoteze:
1. Universul asta e un tip perfecţionist el aşa, care un fix, să-şi ducă treaba la capăt. Şi, cum ar putea apărea în faţa şefului său, cu jumătăţi de măsură? Imaginează-ţi:
- (Şeful Universului) - Mno, mah...ce-ai făcut az'? I-ai nenorocit zen-ul lui Gicu?
- (Universul) - Da, şefu'...Am rezolvat..i-or ridicat baietii masina, i-o crescut dobânda la credit, nevasta-sa s-o dus la mă-sa...i-am facut-o
- Ş.U. - Bun aşa...Da' auzi mah...de ce arata totusi inca uman? UNDE SUNT COŞURILE, CEARCĂNELE,BUZELE CRĂPATE ŞI PĂRUL VÂLVOI???
2. Universul este pur şi simplu un frustrat rău intenţionat.
Acuma, eu nuş...unii zic ca de aia ai arăta ca foamea când ai o zi rea că cică nu ai chef să te aranjezi ca-n restul zilelor, şi pentru că ai expresia aia de kill me now...Dar, eu zic că tot trebuie găsită o modalitate de a-l pune pe Universul ăsta la locul lui.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
