Viaţa-i grea, dar las' că trece...

"If you want to be happy, be!" Lev Tolstoi

E la modă să fii emo. Dar nici emo-lăii nu mai sunt ce-au fost. S-au dus vremurile depresive, în care copiii îşi "îndulceau" Nesquickul cu un pumn de Extraverale, se ascundeau în baile de la şcoală să-şi mai cresteze o venă sau purtau ştreangurile ca pe aceesoriile cele mai la modă. Acum totul a ajuns să fie o chestiune de superficialitate, să fii emo înseamnă să promovezi imaginea adolescentului cu părul ţepos, întins cu placa şi care, musai,trebui să-ţi obtureze vederea. Ochii bulbucaţi, direcţia spre cer, poze editate cu steluţe si floricele numa' bune de hi5.

Mai în glumă, mai pe lângă, am fost curioasă dacă optimismul şi pesimismul sunt sau nu determinate genetic. Din cercetările, sumare într-adevăr, pe care le-a întreprins am aflat că perspectiva asupra paharului are şi o componentă biologică, ce nu ţine de noi, adicătelea într-o oarecare măsură ADN-ul dictează rezistenţa la evenimentele nefericite ce ni se întâmplă. Asta nu înseamnă că nu poate fi combătută această predispoziţie spre pesimism, şi că once you go pessimistic you can never go back.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie nu-mi place să fiu tristă, supărată, năcăjită etc. Cunosc, însă, persoane care sunt dependente de nefericire, care simt nevoia să se victimizeze (nu o spun într-un sens negativ, fac o constatare). Dacă mă întrebi pe mine (deşi nu ştiu de ce ai face-o), starea asta e generată de nevoia de atenţie, de a-i face cumva pe ceilalţi să-şi aplece urechea la nevoile şi dorinţele lor. Deoarece, dacă cel în cauză ar fi cu adevărat atât de supărat şi ar avea atât de mare nevoie de singurătate pentru a-şi consuma drama înlăuntrul său s-ar izola întru deplângerea ingratei sorţi, sau ar afişa o aparentă stare de bine pentru a evita darea de seamă.

Din punctul meu de vedere, toată treaba asta cu pozitivism vs negativism e o chestiune de opţiune. Excluzând evenimentele tragice, care îşi rezervă dreptul de a ne zgudui puţin moralul, pe al unora reuşind chiar sa-l trântească sănătos la pământ, e alegerea fiecăruia cum decide să se raporteze la cele ce i se întâmplă. Eu aşa văd:
- se întâmplă nenorocirea, da? (grosolană sau mai light după buget, coane Fănică ). Îţi revii din şocul iniţial, evaluezi pagubele. Îţi dai seama că-i urâtă treaba şi începi să cauţi soluţii. În această etapă eşti prea ocupat să gaseşti o rezolvare pentru a fi supărat. După sforţări nereuşite, admiţi că nu există nimic ce ai putea face pentru a o drege. Îţi asumi perioada de lingere a rănilor, după care urmează momentul decisiv: te străduieşti să accepţi toată tărăşenia (pe sistemul de câte ori poţi fi supărat pentru aceeaşi chestie?) şi să treci mai departe, sau continui să-ţi plângi de milă over and over again?
Nu zic că trebuie să ai permanent un rictus imprimat pe figură ori să ajungi să nu-ţi mai trăieşti viaţa căci ajungi să fii prea ocupat cu încercarea de a fi fericit, ba din contră, take your time să jeleşti ce-i de jelit, dar nu lăsa lacrimile să iţi înceţoşeze orizonturile.

Căci, once again, e vorba de echilibru...


P.S. oh, rahat, am divulgat formula fericirii, şi-am facut-o gratuit :))