joi, 26 noiembrie 2009

Let me re-introduce myself

Mi-a fost sugerată schimbarea numelui blogului pe motiv ca ar fi lung şi greoi. Şi-apăi la puhoiul de vizitatori (bullshit) ce ceteşte slovele-mi, n-aş vrea să-i pun în dificultate aşa că...here I go....
Şi pentru că o scriitură fără cetetori e ca o cină fără mâncători (asta nuş de unde a venit:) )orice alte sugestii, critici sunt binevenite. Le voi citi, evalua lua în considerare/ vă voi umple frigiderul cu carne cum ştiu eu mai bine :D

miercuri, 25 noiembrie 2009

Proactiv sau reactiv?

There's an old saying cum că lucrurile ce ni se întamplă n-ar fi bune sau rele în esenţa, ci modul în care ne raportăm noi la ele le atribuie această caracterisitcă. Mai departe de optimismul roz-bombon al zicalei, sâmburele de adevăr constă în ideea că fericirea nu este ceva ce să poată fi căpătat, nu are legătură cu cei din jur, nu este un efect al acţiunilor acestora. Posibilitatea de a fi sau nu fericit ne aparţine exclusiv nouă, după următorul raţionament: perfecţiunea nu există => anumite aspecte ale vieţii ne vor lăsa un gust amar. În acest punct avem posibilitatea de a căuta soluţiile optime pentru a redresa situaţia şi a o face favorabilă nouă, sau ne putem agăţa de trecut, căutând motivele a ceea ce ni se întamplă şi pe cineva pasibil pentru rolul de ţap ispăşitor.
În funcţie de acţiunile întreprinse,există două feluri de oameni:proactivi şi reactivi. Cei dintâi sunt cei ce decid să fie regizori ai celui mai important film: cel al propriei vieţi, pe când reactivii se văd constant puşi în situaţia de a reacţiona la ceea ce li se întamplă. Proactivii ştiu exact ce vor şi fac tot posibilul să obţină acel ceva, sunt oameni determinaţi care doresc să deţină controlul asupra a ceea ce li se întamplă. Reactivii, pe de altă parte, sunt aceia ce se văd surprinşi de evenimentele ce survin, se văd nevoiţi să "intre în horă", urmând ca apoi să încerce să facă tot posibilul pentru a putea face faţă celor întâmplate, profilul omului pasiv ce se complace în situaţie.
În limba română, răbdarea este o posesiune :a avea rabdare, pe când grecii o folosesc cu auxiliarul "a face", destul de stranie pentru noi formularea, deoarece ne responsabilizează direct pentru reacţiile noastre. Ce-ar fi dacă am încerca să aplicăm sintagma şi în cazul fericirii? În loc să aşteptăm să fim fericiţi, să încercăm să ne facem fericirea, sa devenim proactivi în ceea ce priveşte pozitivismul şi starea de bine din viaţa noastră?
Ştiu că sună a bullshit motivaţional, a lozinci postmoderniste cu accente de flower-power, dar nu-i nevoie de mai mult de câteva clipe pentru a-ţi răspunde la întrebarea
tu ce faci pentru fericirea ta?

marți, 24 noiembrie 2009

to love or not to love

N-am fost nicicand genul de persoana care sa dea crezare tuturor artificiilor diabeticoase, chitibusuri sentimentaliste, nonsensuri roz, sau alte asemenea aberatii empirice. M-am considerat intotdeauna o persoana rationala, cerebrala si cu mult prea multa activitate la departamentul cerebel, pentru a putea cadea prada unor astfel de porcarioare.
Cu toate astea, fiind mereu in cautarea echilibrului meu interior, am incercat sa pastrez legatura cu spiritualitatea mea, in toate formele ce-mi priau...fie arta, fie indelungi meditatii filozofice introspective fie cugetari amoroase menite sa-mi desluseasca enigmele iubirii.
Insa, nici o cercetare, fie ea cat de amanuntita, nu va reusi vreodata sa-mi dea raspunsul la o intrebare: exista oare iubirea, asa cum o redau poemele eminesciene, slagarele plangacioase, acea dragoste zaharisita de domeniul soap-operelor? Sau fiecare relatie nu este nimic mai mult decat o combinatie de atractie fizica, pura chimie, ratiune, atasament si obisnuinta?
Speranta unei vieti implinite ma face sa cred ca trebuie sa existe un grad atat de mare de compatibilitate incat trecerea timpului sa nu dauneze sentimentelor impartasite de cele doua persoane. Chiar daca pe masura ce nisipul din clepsidra se scurge, in comportamenul oamenilor survin schimbari, uneori radicale, motiv pentru care pot aparea incompatibilitati, adesea imposibil de solutionat. Cazurile in care ambii se maturizeaza si-si modifica sistemul de valori concomitent sunt cazurile fericite ale batraneilor ce-i vedem plimbandu-se pe strada tinandu-se de mana, oameni ce-si pot bifa o viata de cuplu armonioasa in coloana reusitelor.
De cat timp este nevoie pentru a cunoaste o persoana suficient incat sa poti pasi cu incredere pe acelasi drum? Probabil nu-ti ajunge o viata...Orice angajament pe termen lung este deci, un risc asumat, si o consimtire pentru incercarile ulterioare ale ambilor de solutionare a dilemelor si impasurilor survenite pe parcurs.
De fapt, asta consider eu o mare problema, o cauza a despartirilor atat de frecvente- lipsa de interes acordata incercarilor unei remedieri...partenerii abandoneaza tacit si treptat motivele ce i-au adus impreuna, condimenteaza cu o lipsa acuta de comunicare, ajungand astfel sa piarda din vedere iubirea ce i-a legat, sau sentimentele ce le-au crezut reale. Dragoste cu sila nu se poate, vorba inteleptului, dar vina ajungerii in situatia imposibilitatii salvarii relatiei apartine exclusiv amandurora, niciodata flacara nu se stinge brusc, ci doar sunt ignorate sau prost interpretate semnele prevestitoare, totul din lipsa de interes.
Solutii ar fi...planul de bataie poate fi emis, target-urile setate, teoria pusa la punct...insa daca anumite componente ale personalitatii fiecarui individ nu sunt concordante cu "regulile unei relatii reusite", totul este in zadar.

Asadar, fiind un subiect inepuizabil, cu pareri atat de impartite, imi propun sa-mi asez in ganduri randurile mele despre tot ceea ce inseamna traiul in doi, impresiile mele despre modalitatile de mentienere a unei relatii intr-un mod cat mai sanatos posibil.

To be continued...

marți, 10 noiembrie 2009

partida de amor vs partida de sah

Dintotdeauna relaţiile dintre femei şi bărbaţi au constituit subiecte de controversă. Faptul că suntem diametral opuşi şi totuşi (încercăm să) ne completăm se datorează fie modului în care am fost "programaţi", fie unei îndelungi încercări de autoperfecţionare. Ca în orice, totul ţine de perspectivă. Există persoane ce privesc relaţia feminin- masculin ca pe o colaborare, şi există tabăra adversă, militanţi neobosiţi, "soldaţi" înverşunaţi în acest război sexist, misogini şi feministe ce îşi scuză eşecurile sentimentale evocând diferenţe ireconciliabile între cele două "armate"

Pornind de la premisa că "omul este singurul animal social" singurătatea nu este o opţiune fericită de petrecere a zilelor, fapt care ne împinge la starea normală şi naturală de dorinţă de convieţuire, unuine, act cunoscut nowadays purtând denumirea de relaţie. Bun, şi atunci facem un calcul simplu... se iau un bărbat şi o femeie (nu sunt homofobă, dar prefer varianta clasică în loc de un bărbat şi un bărbat, o femeie şi o femeie, un bărbat şi un câine, un şoarece şi o cămilă, etc.) se elimina factorul singurătate din motivul mai sus mentionat, şi rezultă o relaţie, da? Şi aici inervine partea care reprezintă un mister pentru mine, şi anume: am întâlnit la viaţa mea, în câteva rânduri oameni care privesc relaţiile ca pe un joc de sah: "nenorocitul a facut asta, las ca fac eu cutare chestie, să-i arat eu că nu se joacă cu madam gogoaşă, 'tu-l în strungă", specimene ce-şi păstrază bătzul adânc înfipt în diRECT, invocând o precauţie salvatoare de eventuale următoare sechele: "ce crede fraieru'/a, că ma face el/ea pe mine? n-ai sa vezi...îi bag mortu-n casă....o directă la pateu and I win".

În primul rând, menţionez din capul ...locului că nu sunt de acord cu îndragostelile înflăcărate ("ce e val, ca valul trece"-Eminovici), în care funcţiile cerebrale se pierd undeva în aburii beţiei amorului nebun. NU. În orice circumstanţă şi conjuctură raţionalitatea este indispensabilă, asta ne diferenţează de ... melci, deci actiunile ilogice si irationale facute "in numele dragostei" sunt, pentru mine, semne ale slabiciunii, grav pedepsite apoi, in amurgul colaborarii, de catre partener.
Dar de aici pana la a-ti calcula fiecare miscare, pana la a pune toate actiunile partenerului sub lupa cu intentia de a aduna "probe" impotriva sa, de a-i studia comportamentul
întru apararea propriei blăni mi se pare, mai presus de machiavelico - stupid, INUTIL. De ce ai mima o relaţie în loc să te străduieşti să actually have one, straduinta care ar putea avea ca rezultat o "colaborare" reusita, si mai ales....adevarată. (a se citi opposite of fake).

Aşadar, ajung majoritatea relaţiilor nişte piese de teatru?căci dacă da, e tragi-comic să vezi în jurul tău nişte păpuşari ai sentimentelor, simulatori ai vieţii, strategi intr-ale "iubirii". Concluzia n-ar putea fi mai bine redată decât adaptarea blogo-literaro-acceptata a unui vers al ilustrului nostru maestru al rimei Ombladon: "pai ce facem, fetelor, ne iubim sau jucam sah?"

De ce blog

De ceva timp, cei doi neuroni ai mei, plimbându-se ei aşa pe suprafaţa plată a creierului meu, se tot întrebă de ce şi-ar face cineva blog. Cel mai stupid răspuns posibil la această intrebare este : " ca să-mi scriu gândurile". Ei, bine mă gânditor chinuit ce eşti tu, dar nu puteai să-ţi însemnezi gândurile pe un maculator, o bucata de hârtie igienică sau să le tastezi mătăluţa la dumneata în hardughia personală?
Şi atunci revelaţia îi plesni apoteotic pe frumoşii mei neuroni: sunt două (doă) motive principale, dar poate mai puţin vizibile pentru care să catadicsesc eu eterul cu minunatele-mi opinii şi idei. 1 la mână: pentru că oameni estem, ne preocupă posteritatea şi ideea de moştenire, adicătelea ne gândim noi aşea ce papucii mă-sii lăsăm în urma noastră după ce dăm ortu' popii. Şi cum condiţia de a fi om presupune raţiune, ne-am zis că dacă tot gândim( unii mai mult sau mai puţin) ia să vadă şi frumoşii noştri semeni ce ne, mă scuzaţi, cacă mintea.
Al doilea motiv, cred eu, este nevoia de feedback. Adică bun, pun eu pe hârtie cheştiile care-mi trec prin căpăţână dar...să le văd numai eu? Parcă nu-mi mai vine să mă joc...Ia să vadă şi alţii şi să zică şi dumnealor dacă zic bine au ba.
Eee, şi acestea fiind spuse, mă pornii să-mi pun gândurile în rânduri, undeva unde să le poată ceti toţi. Aşadar, iată-mă intrată în blogosferă gata să imprastii filantropic idei scoase din puţul gândirii mele.