partida de amor vs partida de sah

Dintotdeauna relaţiile dintre femei şi bărbaţi au constituit subiecte de controversă. Faptul că suntem diametral opuşi şi totuşi (încercăm să) ne completăm se datorează fie modului în care am fost "programaţi", fie unei îndelungi încercări de autoperfecţionare. Ca în orice, totul ţine de perspectivă. Există persoane ce privesc relaţia feminin- masculin ca pe o colaborare, şi există tabăra adversă, militanţi neobosiţi, "soldaţi" înverşunaţi în acest război sexist, misogini şi feministe ce îşi scuză eşecurile sentimentale evocând diferenţe ireconciliabile între cele două "armate"

Pornind de la premisa că "omul este singurul animal social" singurătatea nu este o opţiune fericită de petrecere a zilelor, fapt care ne împinge la starea normală şi naturală de dorinţă de convieţuire, unuine, act cunoscut nowadays purtând denumirea de relaţie. Bun, şi atunci facem un calcul simplu... se iau un bărbat şi o femeie (nu sunt homofobă, dar prefer varianta clasică în loc de un bărbat şi un bărbat, o femeie şi o femeie, un bărbat şi un câine, un şoarece şi o cămilă, etc.) se elimina factorul singurătate din motivul mai sus mentionat, şi rezultă o relaţie, da? Şi aici inervine partea care reprezintă un mister pentru mine, şi anume: am întâlnit la viaţa mea, în câteva rânduri oameni care privesc relaţiile ca pe un joc de sah: "nenorocitul a facut asta, las ca fac eu cutare chestie, să-i arat eu că nu se joacă cu madam gogoaşă, 'tu-l în strungă", specimene ce-şi păstrază bătzul adânc înfipt în diRECT, invocând o precauţie salvatoare de eventuale următoare sechele: "ce crede fraieru'/a, că ma face el/ea pe mine? n-ai sa vezi...îi bag mortu-n casă....o directă la pateu and I win".

În primul rând, menţionez din capul ...locului că nu sunt de acord cu îndragostelile înflăcărate ("ce e val, ca valul trece"-Eminovici), în care funcţiile cerebrale se pierd undeva în aburii beţiei amorului nebun. NU. În orice circumstanţă şi conjuctură raţionalitatea este indispensabilă, asta ne diferenţează de ... melci, deci actiunile ilogice si irationale facute "in numele dragostei" sunt, pentru mine, semne ale slabiciunii, grav pedepsite apoi, in amurgul colaborarii, de catre partener.
Dar de aici pana la a-ti calcula fiecare miscare, pana la a pune toate actiunile partenerului sub lupa cu intentia de a aduna "probe" impotriva sa, de a-i studia comportamentul
întru apararea propriei blăni mi se pare, mai presus de machiavelico - stupid, INUTIL. De ce ai mima o relaţie în loc să te străduieşti să actually have one, straduinta care ar putea avea ca rezultat o "colaborare" reusita, si mai ales....adevarată. (a se citi opposite of fake).

Aşadar, ajung majoritatea relaţiilor nişte piese de teatru?căci dacă da, e tragi-comic să vezi în jurul tău nişte păpuşari ai sentimentelor, simulatori ai vieţii, strategi intr-ale "iubirii". Concluzia n-ar putea fi mai bine redată decât adaptarea blogo-literaro-acceptata a unui vers al ilustrului nostru maestru al rimei Ombladon: "pai ce facem, fetelor, ne iubim sau jucam sah?"