vineri, 29 octombrie 2010

Vitamin overdose


Imi povestise mai demult un prieten despre o relatie pasagera de-a sa cu o domnisoara nu foarte dotata intelectual. Care domnisoara nu numai ca nu sclipea, dar mai avea si niţică dramaturgie în program neratând nicio şansă de a atrage atenţia asupra sa cu intenţia de a obţine ceea ce-şi dorea, chiar dacă asta implica lacrimi mari şi înduioşătoare, fake-leşinuri repetate ori alte asemenea artificii. Unul dintre aceste episoade este chiar cel despre care vreau sa va povestesc astăzi, dragii babei. Se făcea că era o frumoasă noapte de sâmbătă. Domnişoara cu pricina se întorsese de la job, era dansatoare la bară, dar ocupaţia este, bineînţeles, nerelevantă deoarece n-aş dori să avem vreo prejudecată în ceea ce-o priveşte pe stimabila şi ale sale calităţi intelectuale. În frumoasa seara despre care vă vorbeam al său gagic se hotârî că ar fi mai bine ca drumurile să li se despartă, deoarece nu mai era femeia de care s-a îndragostit. Şi cum se ştie că despărţirile sunt dureroase, reacţia duduii lăsă să se înţeleagă că era foarte afectată de decizia fostului, de acum, său prieten. Aşa că, dintr-o mişcare, fără ezitare, înşfăcă flaconul de vitamine pe care îl avea la îndemâna şi inghiti intr-o clipita un pumn de comprimate, "stingând" cu alte câteva gâturi de bere. Bineînţeles că în viaţă nu avem numai reuşite, aşa că domnişoara nu reuşi să-şi ducă planul de a încheia socotelile cu viaţa la bun sfârşit, reuşind în cel mai bun caz să se mişte pentru vreo două zile mai ceva ca iepuraşul Duracell.
Lăsăm puţin povestea deoparte ca să vă povestesc cum mă dusei eu astăzi să-mi cumpăr multivitamine şi minerale (nu, staţi liniştiti, nu vreau să mă sinucid). Ajung acasă, deschid cutiuţa şi văd surprinsă că pastiluţele draguţele nu era puse în flacon, aşa cum m-aş fi aşteptat, ci inşiruite în blister, precum puteţi vedea în minunata poză. Imediat mi-a zburat gandul la eroina povestirii de mai sus şi mi-am imaginat cum cei de la Eurovita, aflând de aceasta tragică întâmplare au decis să ambaleze fiecare comprimat individual, pe principiul că dacă eşti tentat să-ţi curmi zilele cu multivitamine, până scoţi cele 42 de comprimate din blister ai timp să-ţi reevaluezi opţiunile şi să-ţi dai seama că viaţa e frumoasă şi merita trăită.

marți, 21 septembrie 2010

Credit pentru nevoi elementare

Stiti reclamele de la Provident? Ăia care dau bani împrumut pentru nevoi personale, fără ipotecă, fără buletin chiar şi fără să le ceri. Ee, am văzut noua lor reclamă cu o familie care se îngrijorează de unde vor avea bani să cumpere rechizite pentru cel mic şi găsesc soluţia salvatoare :sună la Provident. Păi, băi frate, aşa am ajuns să fim nevoiţi să facem un împrumut pentru a cumpăra trei caiete şi-o radieră? ... că nu cred ca se preocupau de cum îi vor plăti studiile pruncului la Sorbona. Mâine-poimâine o să vedem reclamă "Ţi-e foame? Ai uitat gustul mâncării? N-ai mai văzut o bucată de pâine de la nunta bunicilor? Sună la Provident şi noi îţi vom oferi suma de care ai nevoie pentru a-ţi cumpăra hrană."
O altă reclamă de la susnumiţii care m-a intrigat...Era o tanti care spunea că trebuie să se împrumute ca să-i plătească fetii-sii meditaţiile pentru Bacalaureat. Păi, mamaie! Pune-o pe duduie cu burta pe carte, că o să ajungi la sapă de lemn şi ei o să-i stea gandul mai mult la...decât la carte. Te îndatorezi doar ca să-ţi absolve paparuda liceul?
Şi ultima chestie care m-a pus pe gânduri... la finalul spotului o voce spune "Daca ai nevoie de un împrumut sună la 021 Xxx. Xxx sau trimite-ne un sms şi te contactăm noi!" Păi mai lipseşte să zică "Atunci când vă va fi foame, noi vom simti si unul dintre agenţii Provident va veni la domiciliul Dvs. cu o paine, nişte ciorbă şi un împrumut foarte avantajos pt. Dvs, doar pentru că credem în altruism şi suntem mânaţi de dorinţa de a ne ajuta semenii, în niciun caz nu deoarece practicăm o formă legală de cămătărie."
Oricum, e trist să te gândeşti că locuim într-o ţară în care trebuie să recurgi la împrumuturi pentru a realiza chestii fireşti precum cumpărarea rechizitelor şcolare, dar noroc că exista societăţi precum Provident, nu atât pentru că acordă împrumuturi cât pentru că ne aduce zâmbetul pe buze. :)

marți, 18 mai 2010

Baba si motoreta

Long time, no post...
Se facea ca eram ieri la primarie. La casieria primariei care este. (nu, nu Primaria Sectorului 5...via Vanghelie) Si stateam cumintica la coada. Cumintica si nerabdatoare, caci stateam deja de ceva vreme la respectiva coada. La ghiseu, o fumeie, venita sa-si plateasca impozitul care impozit, nu era pe numele ei, ci pe alt nume, care nu mai fusese achitat din 2001, care din 2009 se trecuse pe numele ei, care voia sa achite doar impozitul pe casa, care nu voia sa achite salubritatea, dar care voia sa achite tot. Ati priceput ceva? Stati linistiti, nici casiera. Si nici casiera cealalta. Nici Flavia. Ajung sa cred ca nici chiar femeia nu mai stia ce vrea sa achite.
Buuunnn.....au reusit intr-un final sa finalizeze tranzactia, vine randul subsemnatei. In timp ce stateam la ghiseu, se deschide usa. Usa grea, cu scartait profund si infricosator. De dupa usa greoaie apare o mamaie, mamaie batrana, nu mamaie tanara. Micuta si sfrijita, cu basma pe cap, strampi grosi de bumbac ca "doara iera ploaie si e greu cu romatismu' ista", o faptura de doar 1 metru si-umpic (daca si eu am fost capabila sa zic asta inseamna ca era chiar mica), se aseaza mamaia la coada, tinand in mana o bucsa crosetata. M-am gandit ca o fi venit saraca femeie sa achite impozitul pe casa, pe carutza, pe cal sau pe faneatza...ceva de genul, asa ca va dati seama ce mare mi-a fost mirarea cand, dupa ce mi-am terminat treaba si-mi urmeaza mamaia la rand, o aud zicand cu o voce tremuranda:"Saru'mana. Am venit sa platesc si ieu impozitul la motoscuter."
Aoleu, mamaie...ce-ti trebuie matale motoscuter? Te pomenesti c-ei hi ceva ruda cu Teutul-ii (American Chopper)? Ca ti-ai facut rata ca sa ajungi mai repede la capatul satului, unde ai plantat fasula? Ca era greu pentru matale sa il inhami mereu pe Murgu, ca de cand s-o speriat vara trecuta nu mai asculta deloc? In weekend mergi sa sari putin si cu parapanta? Dupa ce aduni cucuruzul, bagi un bungee scurt, si apoi inapoi la facut 'maliga?

INCREDIBIL! :)

marți, 13 aprilie 2010

Stau la margine de drum/ rromul rau si rromul bun

Asa cum cei trei cititori fideli ai mei stiu deja, diminetile din timpul saptamanii sunt cel putin foarte asemanatoare in ceea ce priveste drumul spre job. Asa ca azi dimineata, in timp ce asteptam cuminte sa vina troleibuzul cel de toate zilele, si efectuam ca de obicei sportul matinal - scrutarea cu privirea, atentia imi cade pe un cuplu. Un EL si o EA, de etnie...ciocolatie, prinsi in tandreturi si amoruri. El o tinea protector in brate, iar ea se gudura languros la pieptul lui. Mai un sarut pasional, mai o strangere ferma de buci posterior, cei doi tineri se iubeau si voiau ca toti cei de fata sa stie asta. Bun, nimic ciudat pana acum (ok, poate strangerea aia de fund aducea putin a repertoriul de noapte mai degraba decat afectiune matinala, dar...mno)...
Cativa metri mai incolo un alt EL si o alta EA, impartind aceeasi nuanta inchisa a pielii cu cuplul anterior, dar, din pacate, nu si aceeasi pasiune. In timp ce domnisoara (n-am verificat de verigheta, dar era destul de in floarea tineretii) isi lua micul dejun, un sandwich cumparat de la ghereta din gara, el considera ca se impunea o discutie, pentru a spori comunicarea dintre ei. Si cum vorba lunga, saracia omului, pentru a se face inteles, tanarul nostru considera necesara si o corectie fizica, doar asa...sa nu-si piarda antrenamentul. Ce-ar fi micul dejun fara o dovada de iubire din partea omului meu?, isi zise tanara care, altoita cu o palma dupa ceafa, privi cu jind la perechea anterioara.

Iata deci, ca si tiganii plang. :)

joi, 1 aprilie 2010

Pe vremea mea...

Imi dau jos castile din urechi, si ce mi-e dat sa aud? "Femeia de azi, la doar 1 leu si 20 de bani". Brusc, ma napadesc o multime de ganduri...oh, Doamne, zic, adevarul e ca n-am mai urmarit stirile de ceva vreme, dar sa se fi denaturat conceptiile in halul asta? Ma uit putin imprejur sa vad daca ceilalti sunt atat de uimiti de anuntul de la radio. Nimeni nu schiteaza nimic. E clar, zic. Lumea a luat-o razna...Imi pun castile inapoi si incep sa-mi amintesc..de povetele primite, de toate sfaturile referitoare la comportamentul unei domnisoare, de principiile ce le stiam.
Pe vremea mea, daca un baiat te placea, trebuia sa te curteze. Mai un sms, mai un add pe YM, mai un comm pe hi5. Dupa ce se chinuia o perioada cu replici gen " pwp FrOoMoas-o" poate avea noroc si ii raspundeai cu emoticonul ":*". Era momentul sa actioneze. Isi lua treningul ala bun, Adibas, transfera continutul borcanului de gel pe frizura, adidasii de duminica, aia luati anu' trecut din targ, si-ti dadea intalnire la barul ala dă fitze din centru. Dacă aveai noroc îţi plătea şi cola-ul, ceea ce îl făcea cu siguranţă a keeper.
Ca să nu mai zic de poveştile auzite de pe la părinţi, sau chiar bunici, de prin vremea Jurassic-ului timpuriu, SF-uri de-a dreptul cum ca mai venea baiatul si acasa sa-ti cunoasca parintii, ca te curta o perioada cu scrisori, ciocolata sau flori.(bine ca eu partea asta chiar n-o cred..auzi...sa-ti dea flori ca sa-ti arate ca ii esti draga).
Asa ca va dati seama de ce am ramas stupefiata cand am auzit cu cat se ofera femeia din zilele noastre...adica bine, bine, inteleg ca traim vremuri de grele incercari dpdv financiar, ca ne-au ajuns zilele de pe urma, dar chiar doar 1 leu si 20 de bani? Unde ne sunt mandria, demnitatea orgoliul de femeie?
Desi, daca stau si ma gandesc mai bine...la ce criza economica a cuprins toata planeta, 1 leu si 20 de bani pentru o revista este un pret chiar acceptabil. :)

joi, 25 martie 2010

Morning stories de prin 8...

De când lucrez la actualul loc de muncă mi-am format o rutină matinală, respectată pe cât posibil cu stricteţe şi rigurozitate. Cel puţin d.p.d.v. al transportului, timpul nu-mi permite devieri mari de la program, aşa că mi-am creat automatisme, drumul spre job fiind, mai mult sau mai puţin la fel în fiecare zi. Eh, la fel şi alţi oameni în drum spre treaba lor, ceea ce face ca zilnic să ne intersectăm, astfel că întâlnesc în fiecare dimineaţă feţe familiare, mereu aceleasi. Si cum se ştie că blondele au imaginaţie bogată dimineaţa (eh.bulşit) imi place sa-mi imaginez unde lucreaza fiecare, pe ce post , si cam ce viata duce.
Asa l-am "cunoscut" pe "prietenul" meu -Recuperatorul...nu, nu de credite, din ala care sta la birou si te mai suna din cand in cand sa te mai intrebe de sanatate si de banii clientului, mai degraba genul de om care te usureaza de cate un deget, ca penalizare pentru zilele restante. Mda...genul masiv, ceafa lata, usor tiganos, dubios, cu geaca de piele.Tipul de barbat cu care daca ar veni fiica-ta acasa, i-ai face bagajul si-ai trimite-o la scoala de maici. Pentru totdeauna. Recuperatorul pare suparat ca trebuie sa mearga cu mijloacele de transport in comun, motiv pentru care afiseaza o mina care l-ar face si pe Chuck Norris sa se gandeasca de 2 ori inainte sa i se adreseze. Oricum, nu cred ca Recuperatorul e ceea ce pare, din moment ce coboara mereu la statia de la reprezentanta Iveco...o fi camionagiu??? :-??
De ceva timp insa, nu l-am mai vazut. A aparut insa, un alt personaj interesant. Nikifor. Cel putin asa imi imaginez ca-l cheama. E slabut, cu nas corioiat, par negru dat usor pe spate, si in fiecare dimineata are o cafea in mana, in pahar de unica folosinta, fara capac pe care se chinuie s-o protejeze de pericolele la care se supune un pahar cu cafea, fara capac intr-un troleibuz plin de liceeni hormonosi si agitati. Privire dubioasa - check. Geaca de piele - check. Figura de interlop est european - check. Si faza tare, coboara la aceeasi statie la care obisnuia Recuperatorul sa coboare. Hmmmm...cam ciudat ca de cum a disparut Recuperatorul, a aparut Nikifor. Sa il fi inlocuit oare? Si daca da, pe ce post au nevoie ăştia de la Iveco de asemenea oameni?

vineri, 12 martie 2010

Viaţa-i grea, dar las' că trece...

"If you want to be happy, be!" Lev Tolstoi

E la modă să fii emo. Dar nici emo-lăii nu mai sunt ce-au fost. S-au dus vremurile depresive, în care copiii îşi "îndulceau" Nesquickul cu un pumn de Extraverale, se ascundeau în baile de la şcoală să-şi mai cresteze o venă sau purtau ştreangurile ca pe aceesoriile cele mai la modă. Acum totul a ajuns să fie o chestiune de superficialitate, să fii emo înseamnă să promovezi imaginea adolescentului cu părul ţepos, întins cu placa şi care, musai,trebui să-ţi obtureze vederea. Ochii bulbucaţi, direcţia spre cer, poze editate cu steluţe si floricele numa' bune de hi5.

Mai în glumă, mai pe lângă, am fost curioasă dacă optimismul şi pesimismul sunt sau nu determinate genetic. Din cercetările, sumare într-adevăr, pe care le-a întreprins am aflat că perspectiva asupra paharului are şi o componentă biologică, ce nu ţine de noi, adicătelea într-o oarecare măsură ADN-ul dictează rezistenţa la evenimentele nefericite ce ni se întâmplă. Asta nu înseamnă că nu poate fi combătută această predispoziţie spre pesimism, şi că once you go pessimistic you can never go back.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie nu-mi place să fiu tristă, supărată, năcăjită etc. Cunosc, însă, persoane care sunt dependente de nefericire, care simt nevoia să se victimizeze (nu o spun într-un sens negativ, fac o constatare). Dacă mă întrebi pe mine (deşi nu ştiu de ce ai face-o), starea asta e generată de nevoia de atenţie, de a-i face cumva pe ceilalţi să-şi aplece urechea la nevoile şi dorinţele lor. Deoarece, dacă cel în cauză ar fi cu adevărat atât de supărat şi ar avea atât de mare nevoie de singurătate pentru a-şi consuma drama înlăuntrul său s-ar izola întru deplângerea ingratei sorţi, sau ar afişa o aparentă stare de bine pentru a evita darea de seamă.

Din punctul meu de vedere, toată treaba asta cu pozitivism vs negativism e o chestiune de opţiune. Excluzând evenimentele tragice, care îşi rezervă dreptul de a ne zgudui puţin moralul, pe al unora reuşind chiar sa-l trântească sănătos la pământ, e alegerea fiecăruia cum decide să se raporteze la cele ce i se întâmplă. Eu aşa văd:
- se întâmplă nenorocirea, da? (grosolană sau mai light după buget, coane Fănică ). Îţi revii din şocul iniţial, evaluezi pagubele. Îţi dai seama că-i urâtă treaba şi începi să cauţi soluţii. În această etapă eşti prea ocupat să gaseşti o rezolvare pentru a fi supărat. După sforţări nereuşite, admiţi că nu există nimic ce ai putea face pentru a o drege. Îţi asumi perioada de lingere a rănilor, după care urmează momentul decisiv: te străduieşti să accepţi toată tărăşenia (pe sistemul de câte ori poţi fi supărat pentru aceeaşi chestie?) şi să treci mai departe, sau continui să-ţi plângi de milă over and over again?
Nu zic că trebuie să ai permanent un rictus imprimat pe figură ori să ajungi să nu-ţi mai trăieşti viaţa căci ajungi să fii prea ocupat cu încercarea de a fi fericit, ba din contră, take your time să jeleşti ce-i de jelit, dar nu lăsa lacrimile să iţi înceţoşeze orizonturile.

Căci, once again, e vorba de echilibru...


P.S. oh, rahat, am divulgat formula fericirii, şi-am facut-o gratuit :))


miercuri, 10 martie 2010

Teorii conspirationale...Universul e de vină

Se ia o zi proastă..şi când zic proastă I mean it...genul de zi care l-ar face pe Isus să creadă că răstingnirea e, de fapt, o activitate chiar plăcută, de vineri seara. Oricum, se ştie că atunci când ai o zi proastă nicovala din desenele animate te pândeşte din văzduh aşteptând sa-ţi zguduie mătreaţa, (apud. Tom & Jerry), iar dacă nici asta nu te face să reciţi sfinţii din calendarul creştin ortodox împreună cu mamele acestora şi răposaţii lor, poţi spera întotdeauna că urmează pianul. (consumatorii de CN trebuie sa stie despre ce vorbesc, don't let me down).

Ce mă intrigă pe mine, insă, e de ce tocmai atunci când simţi că providenţa te vrea sfâşiat şi deposedat de fericire cu orice preţ, oglinda pare să nu mai coopereze cu tine şi să te înfăţişeze aşa cum arăţi în realitate? (deoarece eu sunt convinsă că în zilele mele proaste oglinda e, de fapt, defectă şi eu minunată ca muşcata-n glastră.):)
Bun, stabilit contextul, da?...Zi proastă, eşti concediat, evacuat, părăsit, tocmai ai servit micul dejun la containerul din spatele fostului tău bloc de locuinţe, ajungi cumva la muncă, cu întârziere deoarece a trebuit sa treci şi pe la Urgenţe, să bagi un antirabic şi un antitetanos căci se ştie că maidanezii au ciudă pe oamenii cu zile proaste, şi de cum intri pe uşă vezi privirile compătimătoare ale colegilor îndreptate spre tine. Ceea ce este perfect normal având în vedere halul în care arăţi.
Nu înţeleg care este raţionamentul cauzal al lookului tău de băiat urât cu freză optzecistă (asta bineînţeles, dacă eşti fată, căci dacă eşti în echipa lui Adam vei arăta ca o hipioată hâdă), sau al aspectului tău demn de DONT'S in a beauty magazine.
...De ce nu este suficient să-ţi fie ruinate visele şi speranţele de-o viaţă într-o singură zi, DE CE trebuie să mai şi arăţi ca naiba? Eu mizez pe două ipoteze:
1. Universul asta e un tip perfecţionist el aşa, care un fix, să-şi ducă treaba la capăt. Şi, cum ar putea apărea în faţa şefului său, cu jumătăţi de măsură? Imaginează-ţi:
- (Şeful Universului) - Mno, mah...ce-ai făcut az'? I-ai nenorocit zen-ul lui Gicu?
- (Universul) - Da, şefu'...Am rezolvat..i-or ridicat baietii masina, i-o crescut dobânda la credit, nevasta-sa s-o dus la mă-sa...i-am facut-o
- Ş.U. - Bun aşa...Da' auzi mah...de ce arata totusi inca uman? UNDE SUNT COŞURILE, CEARCĂNELE,BUZELE CRĂPATE ŞI PĂRUL VÂLVOI???

2. Universul este pur şi simplu un frustrat rău intenţionat.

Acuma, eu nuş...unii zic ca de aia ai arăta ca foamea când ai o zi rea că cică nu ai chef să te aranjezi ca-n restul zilelor, şi pentru că ai expresia aia de kill me now...Dar, eu zic că tot trebuie găsită o modalitate de a-l pune pe Universul ăsta la locul lui.

joi, 25 februarie 2010

Achieving Your Cildhood Dreams

da...e titlul prelegerii devenita carte a lui Randy Pausch - The Last Lecture; Really achieving your cildhood dreams (pe care nu, inca nu am apucat s-o citesc). Dar nu despre asta se vorbeste in propozitie.:)
Una dintre cele mai comune intrebari ce ni s-au adresat in copilarie este vesnica "Ce vrei sa te faci cand te faci mare?". Si invariabil, baieteii visau sa devina astronauti, polititsti ori alte asemenea meserii pline de actiune (frate-miu voia sa se faca psiholog...ciudat)pe cand fetitele se doreau actrite, cantarete, fotomodele sau doctorite (eu voiam sa devin avocat...weird family, I must admit)... Pe langa asta, pe masura ce crestem avem o vaga idee despre cum vrem sa arate viata noastra chiar daca in timp ne indepartam de idealul respectiv.
Si iata ca ea, meravigliosa vita curge precum...ăăăîîîmmmm...intelegi tu:) si te trezesti la momentul bilantului...Moment in care unii oameni se cramponeaza si se blocheaza amintindu-si cu nostalgie de visurile din pruncie, dar mai ales constatand neimplinirea lor, ceea ce poate da nastere anumitor frustrari si nemultumiri in ceea ce ii priveste. Ăştia-s cei ce scapa din vedere ca odata cu maturizarea se modifica si aspiratiile, nevoile, dorintele...asa ca neindeplinirea acestora nu este o dovada a esecului. Teorie valabila si aplicabila oricarui aspect al vietii. De exemplu, daca atunci cand erai fătucă la grădiniţă, îţi doreai să ajungi mare actriţă în America (ce ştiam noi de Hollywood?) şi acum eşti mamă de profesie nu înseamnă că ai dat greş, ci pur şi simplu că între timp lucrurile s-au mai schimbat.
Atenţie însă, a nu se confunda cu celelalte frustrări şi anume - faptul că voiai să practici cutare meserie, dar în schimb lucrezi ca vânzătoare în Mall, fapt ce te nemulţumeşte profund, nu înseamnă că sursa frustrărilor tale este neîmplinirea visului din copilărie, ci doar că te afli într-un punct al vieţii tale ce-ţi creează disconfort.
Este oare ceea ce-ti doreai candva, cel mai bine pentru tine ACUM?

Aşadar,definiţia succesului nu este reprezentată de împlinirea viselor din copilărie, aşa cum nici alegerea unei alte traiectorii nu înseamnă eşec.

* si totusi, just for fun, ce voiai sa te faci când aveai sa ajungi mare?:)

miercuri, 13 ianuarie 2010

prea tarziu...

Cred ca sintagama care ma sperie cel mai mult, de fapt implicatiile acesteia, este "prea tarziu". Ma inspaimanta ideea de a ajunge intr-o situatie in care sa nu mai pot schimba nimic, in care sa fiu nevoita sa invat sa accept status quo-ul.
Cred ca undeva tuturor ne e teama de acest "prea tarziu", deaorece admite si scoate iveala incapacitatea noastra si isca o multime de regrete.
CE FACI atunci CAND actiunile tale converg spre obtinerea a ceva/ intalnirea cu cineva/ ajungerea undeva si afli ca ESTE PREA TARZIU?